Aliona Barbei: „Viața mea s-a împărțit în două perioade: cea de până la pictură și cea de după”

Photo credit: Anna Mesheryakova/ Revista Bernik SPACE

Deși a descoperit încă de mică pictura, a decis să se dedice ei în totalitate abia acum un an. Aliona Barbei este tânăra care „a crescut într-un an cât alții în zece”, ca pictoriță, bineînțeles. Ne-a mărturisit că pictura este o ilustrare a trăirilor sale, dar și un refugiu. Despre ce o inspiră și care e scopul picturii sale, ne-a povestit în interviul de mai jos.

De cele mai deseori, pictura este o artă pe care copiii o exersează de mici. Cum a fost drumul dumneavoastră către ea?

De mică eram pasionată de acest domeniu. În apartamentul în care am crescut pereții sunt plini de picturi care reprezintă evoluția mea: unele seamănă cu picturile rupestre, altele cu cele ale lui Da Vinci. Țin minte primul meu desen – o rățușcă. Tata m-a ajutat. De fapt, cred că am moștenit talentul de bunelu, care era pictor. În copilărie, părinții m-au dat la o școală de pictură, însă m-am plictisit foarte repede pentru că profesorul nu a reușit să îmi trezească interesul pentru această artă.

După absolvirea liceului, am aplicat la facultatea de Arhitectură, la Universitatea „Ion Mincu” din București, însă nu am finalizat-o. Apoi am făcut facultatea de turism. A urmat Academia de Artă. Am încercat să activez și în domeniul imobiliar… însă tot ce am făcut până acum a fost o căutare a propriei personalități. Căutam să mă regăsesc în alt domeniu, pentru că eram influențată de stereotipul conform căruia pictorii trăiesc în sărăcie și sunt apreciați abia după moarte. Am revenit acum un an la pictură, am luat master class-uri de la pictori de la noi, dar și de la specialiști din Sankt Petersburg, ca să-mi pot continua drumul care-mi este predestinat…

Pictura a apărut în viața mea într-un moment de criză. O vreme mă ajutau cărțile, însă la un moment dat am simțit că trebuuie să îmi exprim cumva emoțiile care mă copleșeau. Și atunci am început să pictez. Acum an se întâmpla în destinul meu un moment crucial, care a existat probabil pentru a mă face să pictez.

Ce stil vă place să abordați?

Nu pot să atribui picturile mele unui curent stilistic, îmi place să combin, să experimentez. Îmi caut stilul. Arta mea este foarte diferită și ca să mă regăsesc în anumite trăsături ale picturii mai trebuie să treacă ceva timp.

Care sunt subiectele picturilor dumneavoastră?

Deocamdată abordez chipul uman, însă nu portrete la comandă. Îmi place mult să pictez ochii, pentru că îmi place profunzimea, adâncimea, misterul… e o exprimare a interiorului uman.

Când vine inspirația?

Inspirația este muncă. Când tot timpul ești în căutarea ideilor, tehnicilor și viziunilor noi, cunoștințele pe care le acumulezi se strâng toate într-un tandem inspirațional. Este o muncă mintală. Ajungem la inspirație doar prin intermediul cunoștințelor.

Mă inspiră oamenii. Privirile lor, forma feței mă atrag. Le stilizez, pun accent pe ce m-a atras pe mine… poate fi o singură linie, un punct, o pată.

Am stări, perioade în viață în care mi s-a întâmplat ceva și m-au inspirat. Când m-am îndrăgostit am început să pictez într-un anumit stil. Când se întâmplă ceva ce mă copleșește din interior, pun altfel vopselele pe pânză. E o chestie de simț. Picturile sunt o ilustrare a interiorului și o metodă de a reda propria viziune asupra esteticului, ceva ce nu există. Vreau să redau starea.

Câtă muncă e în spatele unui tablou?

Aici este o parte mistică a meseriei. Uneori sunt suficiente 3 ore pentru a picta un tablou, alteori bați pasul pe loc luni întregi, chiar dacă înțelegi toate elementele, dar nu simți creația că ar fi matură. Chiar dacă toți spun că e bine ce a ieșit, până nu am eu acel sentiment de echilibru, de armonie, nu mă las. Și se întâmplă ca într-o zi să te trezești și să-l termini într-o oră. Am avut o situație când, din cauza că nu puteam finaliza un tablou, nu am pictat 3 luni. Am pornit din nou în căutări și după ce am acumulat noi cunoștințe totul a mers ca pe roate.

Eu cred că arta este momentul de a evada din rutină, când înțelegi că omul este creator.

Știu că planificați să organizați o expoziție, de unde a venit ideea de a apărea în fața publicului?

Am ajuns la faptul că vreau să mă ocup cu pictura toată viața acum un an și de  atunci lucrez intensiv în fiecare zi. Acum jumătate de an mi-a venit ideea să fac și o expoziție, ca să-mi valorific munca. M-am gândit să fie o expoziție de caritate pentru că vreau să fac bine în lume. Cred că fiecare persoană trebuie să facă ceva pentru alții.

Emoțiile dureroase puse pe pânză vă fac să le retrăiți în momentul în care priviți tabloul?

Starea nu mai revine dacă o pui pe pânză. Te eliberezi de ea. Prinvind o pictură pe care ai creat-o în momente grele, nu retrăiești durerea, pur și simplu îți amintești că a durut.

Cum v-a schimbat pictura?

De când am descoperit pictura am devenit mai eu. Nu mai neg ce simt. Zic ce nu îmi place. Când pictezi mereu îți asculți interiorul și asta îți dezvoltă mai departe același comportament și în viața cotidiană. Înainte nu eram atât de liberă în exprimare nemulțumirilor cum sunt acum. Nu mai sunt atât de comodă.

În același timp, de când am început să înțeleg mai profund arta, am început să înțeleg și formele complicate, și formele simple, și abstractul, am început să privesc pictura altfel. Nu există artă urâtă. E important ce a simțit cel care a pictat. Înțelegând acest lucru, începi să cruți sentimentele altei persoane. Să înțelegi cât de diferiți sunt oamenii, să respecți părerea altora.

E un paradox: devii mai capricios, însă și mai respectuos.

Cum e primul an în pictură?

Sincer, nu mai țin minte cum eram acum un an. De parcă abia atunci mi-am început viața. Viața mea se împarte două perioade: cea de până la pictură și cea de după. Și îmi place cum sunt acum.